Încă din Grădina Eden, odată cu căderea în păcat, atât omul cât şi Dumnezeu (în mod diferit) au recurs la acoperirea trupului uman. Pe parcursul istoriei Vechiului şi Noului Testament, deşi nu rămâne preocuparea principală a Bibliei, problema îmbrăcămintei şi apoi a podoabelor (apărute ulterior) a făcut obiectul unui subiect adesea delicat şi cu conotaţii profunde. De aceea, pentru o analiză de fond, trebuie să privim această lucrare în derularea şi încadrarea ei în întreg peisajul complex al vieţii spirituale şi fizice a omului.
I. EVOLUŢIA ÎMBRĂCĂMINŢII ŞI PODOABELOR ÎN SCRIERILE SFINTE
Parcurgând scrierile sacre ale Vechiului Testament, ce descriu realist activităţile şi comportamentul oamenilor, aflăm că ei purtau o haină pe dedesupt o cămaşă (kethoneth - ebraică; chiton - greacă) şi una pe deasupra, o manta (simlah – ebraică; himation - greacă). Despre cele două vorbea Domnul în Matei 5:40. Se mai utiliza un brâu (ezor - ebraică) şi pentru femei permanenta acoperitoare (mitpahath – ebraică). Toate acestea, cu excepţia hainelor preoţeşti, sunt prezentate indirect în diferite ocazii (I Samuel 15:27; 24:4; Numeri 5:18). Pentru preoţi se cereau pantaloni (Exod 28:42), foarte obişnuiţi la persani (Daniel 3:21) şi haine de cinste şi podoabă (Exod 28:2). Pentru evenimente ceremoniale şi sărbători, se purtau haine speciale (Isaia 52:1; 61:10). Aici se cuvine menţionat că referinţele profetice care descriu fapte sau le alegorizează, trebuie interpretate în lumina Bibliei (Ezechiel 28:13). Ele nu sunt prescripţii. Walter Kaiser scria: „raportarea unor anumite fapte în Biblie, nu înseamnă şi aprobarea lor, o recomandare sau un act normativ pentru cei ce citesc”.1 Referitor la hainele speciale ale preoţilor şi la purtarea pietrelor preţioase pe pieptarul marelui preot, trebuie să înţelegem că ele aveau conotaţii ceremoniale reprezentând grija lui pentru seminţiile lui Israel şi că revelaţia progresivă, în stadiul noului legământ, explică umbra acestor lucruri.
Din menţiunile concrete ale Vechiului Testament despre îmbrăcăminte şi podoabe se poate sesiza şi înţelege că orice vreme de penitenţă, de apropiere de Dumnezeu cerea smerenie şi moralitate, fără de care omul nu poate fi acceptat. Astfel în Geneza 35:2-4 este scris: „Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: «Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului, care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o». Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem”. Aşadar curăţenia, decenţa şi îndepărtarea podoabelor a fost o necesitate înţeleasă de casa patriarhului Iacov şi nici păstrarea lor ca suveniruri n-a fost acceptată, de aceea le-au îngropat.
Mai târziu, după eliberarea din Egipt, în faţa muntelui Sinai şi a prezenţei Domnului li s-a cerut evreilor aceeaşi atitudine (Exod 19:10). Iar cu ocazia apostaziei cauzată de fabricarea şi instalarea în tabără a viţelului de aur, poporul a înţeles clar că pocăinţa necesită îndepărtarea podoabelor „Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el.” (Exod 33:4). Însuşi „... Domnul i-a zis lui Moise: «Spune copiilor lui Israel: «Voi Sunteţi un popor încăpăţînat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine şi voi vedea ce-ţi voi face»” (Exod 33:5) ceea ce ei au îndeplinit fără întârziere (v.6). Toate aceste lucruri ce au trebuit îndepărtate, nu erau numai pentru înfrumuseţare, ci aveau şi o încărcătură idolatră. Enciclopedia Schaff-Herzog arată: „O bijuterie era în acelaşi timp o amuletă. După concepţia orientală veche, metalele şi pietrele preţioase aparţineau unor zei ai lumii minerale şi deţineau o putere magică”2 ( Judecători 8:21; Isaia 3:20).
În vremea apostaziei ce a generat pierderea identităţii naţionale a Israelului, robia şi distrugerea Templului, profetul Isaia surprinde atitudinea bărbaţilor bogaţi şi în special a femeilor, care profitând de venituri bune şi-au permis să folosească articole de îmbrăcăminte şi podoabe ce erau o exprimare a mândriei şi apostaziei lor imorale: Isaia 3:14-26 - „Domnul intră la judecată cu bătrânii poporului Său şi cu mai marii lui: «Voi aţi mâncat via! Prada luată de la sărac este în casele voastre! ... «Pentru că fiicele Sionului sunt mândre, şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel, şi zornăiesc cu verigile de la picior, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descopri ruşinea». În ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoabă la picioare, şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi măhramele; legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brîele, cutiile cu mirosuri şi băierele descântate; inelele şi verigele de la nas, hainele de sărbătoare şi cămăşile cele largi, mantiile şi pungile; oglinzile şi cămăşile supţiri, turbanele şi măhramele uşoare. .... Porţile fiicei Sionului vor geme şi se vor jeli; şi ea va şedea despoiată pe pământ.” În asemenea situaţii, aprecia Carl Nagelsbach, „Dumnezeu condamnă excesele luxului femeiesc, nu doar păcătos în sine, ci ca primă cauză a dezordinii sociale şi a violenţei, pedepsită prin boli, văduvie şi expunere ruşinoasă”3. Exemplul Israelului care pe parcurs a reluat purtarea podoabelor, arată că asemenea haine dovedesc o mândrie interioară ce duce la idolatrie, adulter şi apostazie. Un exemplu specific este Izabela, care se îmbrăca şi se cosmetiza în vederea seducerii fizice şi spirituale, de aceea când „ Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprîncenele, şi-a împodobit capul, şi se uita pe fereastră” (II Împăraţi 9:30).
În interpretarea acestor texte, unii, precum Richard M. Davidson, explică lepădarea podoabelor în timp de pocăinţă şi judecată, dar le admit la sărbători, alegorizând că acum suntem Laodicea ce trebuie să se pocăiască, dar la nunta din cer le vom purta. El arată că acum podoabele sunt specifice Babilonului, conform Apocalipsa 17:4-5: „Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir din aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului»”. Dar raţionamentul lui nu este desăvârşit pentru că folosind aceleaşi imagini apocaliptice, Mireasa Domnului apare împodobită cu fapte evlavioase, nu cu ornamente după cum este scris „şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat”(Apocalipsa 19:8). Acest adevăr se poate înţelege simplu şi din epistolele pastorale, unde Pavel scrie: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (I Timotei 2:9-10). „O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani, să nu fi avut decât un singur bărbat; să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (I Timotei 5:9-10). Asemenea sfaturi erau necesare pentru că în perioada Noului Testament, în Imperiul Roman, femeile nu puteau ocupa funcţii publice, nu prea aveau copii şi le rămânea timp pentru îmbrăcare şi împodobire. Chiar unii bărbaţi aveau toate degetele cu inele, încât nu mai puteau face altceva decât să dea ordine servitorilor.
Istoria biblică menţionează inelul ca autoritate, pecete (Estera 3:10,12; Ieremia 22.24) şi a poziţiei sociale (Luca 15:22; Iacov 2:2). Nu există nici în Noul Testament referiri la inelul de logodnă sau de nuntă, pentru că purtatrea lui nu apăruse în creştinism Prima menţiune a inelului datează din jurul anului 200, iar materialul folosit era bronzul. Enciclopedia britanică scrie: „Dăruirea unui inel de logodnă, era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un singur angajament „pignus” că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca 70 d.H.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier. Inelul de aur a fost introdus abia în cursul secolului II. Folosirea inelului de origine seculară a primit ulterir aprobare eclesiastică, formula de binecuvântare a inelului existând din sec. XI.”4
II. EVOLUŢIA ÎMBRĂCĂMINŢII ŞI PODOABELOR ÎN ISTORIE
La romani, cei care au dominat patru sute de ani regiunile populate de creştini, în perioada gloriei lor, s-a exacerbat rolul hainelor şi s-a extins folosirea podoabelor. Astfel, o matroană bogată avea mai multe sclave ce o îmbrăcau şi o pieptănau. Despre asemenea situaţii, filozoful Seneca scria: „am văzut haine de mătasă, dacă pot fi numite haine, care nu protejeau corpul unei femei, nici modestia ei şi nici nu se putea spune că era goală. Aceste haine se cumpărau cu mulţi bani... pentru a putea descoperi acele suprafeţe feminine atât publicului, cât şi amanţilor în dormitor”.5 În lumea iudaică şi romană din timpul Noului Testament, femeile îşi împleteau părul cu multă migală, aranjându-l în diverse feluri, ceea ce este condamnat concret de învăţătura creştină şi chiar de morala societăţii laice. Plinius povesteşte despre Lollia Paulina (soţia lui Caligula) a cărei rochie de mireasă a costat aprox. 160.000 dolari. În vremea aceea 1kg de lână din Tir costa 2000 dinari (1 dinar = salar/zi), iar Quintillion (un moralist) scria „o haină frumoasă şi cu gust acordă demnitate purtătorului, dar veşmintele luxoase şi efeminate nu împodobesc trupul, ci numai acoperă murdăriile minţii”.6 Dacă scriitorii laici au ajuns să condamne luxul şi manifestările senzuale, cu cât mai mult au fost nevoiţi să o facă cei creştini. Tertulian, apologetul, scria în 202 în volumul „Despre înfăţişarea exterioară a femeii” - „Să lepede podoabele pământului dacă le doresc pe cele cereşti”7 El condamna, printre altele vopsirea părului pentru a ascunde îmbătrânirea. Clement Alexandrinul condamna luxul, auriturile, parfumurile, iar Ciprian al Cartagiei îndemna în „Despre hainele fecioarelor” „Lăsaţi înfăţişarea voastră să nu fie coruptă, gâtul neîmpodobit, nu vă răniţi urechile, nu vă înconjuraţi degetele şi încheieturile cu verigi de aur, nu vă vopsiţi părul şi nici ochii, căci Dumnezeu vă priveşte”8
Constituţiile apostolice (sec.IV) prevedeau ca hainele să fie normale şi să nu se poarte inele de aur, să nu se adauge podoabele ispititoare, la ceva ce este deja bun prin creaţie căci este o insultă adusă harului divin. Conciliul de la Niceea din 787, canonul 15 condamna bogăţia şi culorile hainelor clerului. La fel cel de la Aix (816), prin canonul 124, însă evoluţia seculară, în domeniu a continuat ajungându-se la forme foarte luxoase. Istoria dovedeşte că în cazul inelelor de la simbol s-a trecut la ornamente (purtarea de inel). Clement din Alexandria scria: „se permite un inel femeilor pentru a sigila, ceea ce îl face practic”, dar incriminează o altă utilizare. Pe acest considerent în vremea noastră cazul nu se justifică.
Originea inelului este în Egiptul antic, ca semn al sigiliului (Genesa 41:42), apoi a devenit ornament prin dezvoltarea acordată de greci şi romani. La romani, doar autorităţile şi nobilii puteau purta inele de aur, iar împăratul Severus a dat acest drept şi soldaţilor şi cetăţenilor liberi. Folosirea inelului pentru a lega, este prezentată de Plinius în „Istoria naturală”. El spune că Zeus l-a obligat pe Prometeu să poarte un inel dezlegându-l de stâncă, după ce a furat focul din ceruri, iar la romani (pe acest considerent) sclavul eliberat purta un inel de fier, semn al vasalităţii. Romanii au fost primii care au folosit inelul ca semn al legării la ceremonia de logodnă. Folosirea inelelor, mai întâi la ceremonia de logodnă şi apoi la cea de nuntă începe în sec.IV. Totuşi, prima descriere explicită o avem la episcopul Isidor de Sevilla, care scria: „Inelul este purtat de cei doi parteneri ca semn al fidelităţii şi al legăturii inimilor în legământ. Inelul este pus pe al patrulea deget deoarece se spune că o oarecare venă merge de aici direct la inimă” (fapt care este o pură superstiţie).9
În cartea „Cum a început” Paul Berdonier arată că purtatrea verighetei vine de la superstiţia că prin ea bărbatul lega şi ţinea sub control spiritul iubitei.10 Tot pe acest considerent, inelele au fost folosite şi la magii, astrologie şi otrăviri (Hanibal). Aşadar, se poate afirma că originea inelelor este idolatră şi ocultă, de aceea în vremea creştinismului primar, paralelă cu cea descrisă, inelele nu au fost acceptate, iar dacă astăzi ar vrea să se dea o altă conotaţie păstrării verighetei, trebuie ştiut că un act de cult, un simbol valabil pentru credincioşi este dat de originea şi valoarea lui contextuală. Apoi este uşor de constatat că au fost trei etape succesive în atitudinea faţă de podoabe, atât în antichitate cât şi în perioada reformei sau în contemporaneitate. O primă etapă, în care nu s-au purtat podoabe la cei credincioşi, o a doua în care a fost acceptată verigheta ca simbol şi a treia în care toate celelalte „scule de aur” au năvălit în adunările celor ce cândva le contestaseră. De exemplu acum în S.U.A. 90% dintre verighete sunt cu diamante şi pietre preţioase.11 Biserica Metodistă este o dovadă din zona protestantă a infiltrării treptate a acestor lucruri, pe fond de secularizare şi chiar apostazie, căci în vremea noastră multe biserici - clădiri din vremea sec. XVIII, XIX sunt goale şi se vând pentru a fi remodelate ca apartamente de locuit sau chiar temple pentru alte religii.
După ce reforma (în special prin Calvin), a introdus reglementări pro modestie în oraşele elveţiene, au urmat anabaptiştii, predecesorii menoniţilor, huteriţilor, fraţilor ce au incriminat comportamentul bogaţilor în raport cu al săracilor, condamnând mândria în îmbrăcăminte şi purtarea aurului ca podoabe umane. La rândul lor, puritanii şi pietiştii au fost smeriţi. Statul Pennsylvania era numit şi „statul simplu”. John Wesley prezenta şase motive pentru modestia în haine, într-o predică din 30 decembrie 1786: „trezesc mândria şi o fac să crească; duc la naşterea şi creşterea vanităţii (dorinţa de a fi lăudat şi admirat); produc lăcomie şi pasiuni turbulente-contrastul unui duh liniştit; tind să genereze şi să aprindă pofta senzuală (pe drept se spunea: „aprinzi o flacără ce te arde pe tine şi pe cei ce te admiră”); o administrare iresponsabilă-cel cu haine scumpe nu mai poate fi darnic; fac fără efect sfinţenia lăuntrică.12 Cu o asemenea învăţătură primii metodişti au avut un stil de viaţă simplu, fără jocuri de noroc, dansuri, cosmetice, bijuterii sau inele până în 1852. Manualul de disciplină şi doctrină a Bisericii Metodiste Episcopale în ediţiile din 1856 şi 1880 spune: „Nimeni să nu fie primit în Biserică decât după ce a renunţat la purtarea de aur şi a ornamentelor inutile”.13 Dar aceste menţiuni lipsesc din toate ediţiile de după 1940. În anul 1872 s-a admis purtarea verighetei, pentru cei ce doresc, fapt acceptat şi de prezbiterieni în 1873.14 Biserica menonită a dat 39 de rezoluţii între 1864 şi 1949 împotriva bijuteriilor, făcându-se diferenţa între articolele ornamentale şi cele utile.15
Cele menţionate pro sau contra purtării bijuteriilor nu pot să justifice o purtare în rău, căci nici o legislaţie greşită nu este un motiv de slăbiciune, altfel ce ne-am face în faţa lui 666.