Fortăreaţa deschisă

Iosif Anca

Am folosit un termen militar - fortăreaţă1 - pentru că starea spirituală a bisericii în lume este descrisă foarte viu, prin război. Domnul Hristos a spus-o direct: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). El, Marele păstor al oilor, ne-a aşezat în staulul lui, un fort unde suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:5). Însă o fortăreaţă deschisă, un staul fără portar, înseamnă o pradă sigură pentru duşman.

Vă propunem stimaţi cititori, să observăm împreună, situaţia fortăreţei, a adunărilor noastre, unde se află familiile noastre, poporul Domnului. Potrivit instrucţiunilor şi consemnului militar, noi nu trebuie să avem absolut nimic de-a face cu Diavolul. Orice dialog sau colaborare cu el, se va sfârşi cu un atac prin surprindere sau o atragere în cursă, aşa cum s-a întâmplat cu Adam şi Eva, situaţie descrisă foarte plastic în termeni militari, de Jonh Bunyan în cartea „Războiul sfânt”. Autorul evidenţia porţile cetăţii sufletului omenesc prin cele cinci simţuri, pentru că duşmanul atacă prin natura noastră umană, foarte sensibilă la provocările ispitelor, după căderea în păcat. Prin poarta ochilor se strecoară poate cel mai uşor soldaţii lumii, încorporaţi în armata Diavolului. Apostolul Ioan identifica acest conflict şi modul în care putem să fim biruitori: „Vă scriu, părinţilor, ..., tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău. ...Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:13-16). Vrăjmaşul ne întâmpină cu iubire! Aici trebuie sporită vigilenţa, pentru că în faţa unui prieten se deschid porţile larg şi este poftit la masă, dar se va întâmpla ca şi în cazul edomiţilor şi a invitaţilor lor ismaeliţi: „Cei ce mâncau din pâinea ta ţi-au întins curse pe care nu le-ai băgat de seamă!” (Obadia 1:7)

Noi, creştinii, trebuie să fim conştienţi că prin împăcarea cu Dumnezeu, zidul păcatului ce ne despărţea a fost îndepărtat şi tot prin Domnul Hristos, s-a demolat zidul dintre evrei şi neamuri. „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea ...şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni 2:14-16). Dar tocmai pietrele acestui zid trebuie folosite în a ridica un zid puternic între noi şi Diavolul, separându-ne de întreg domeniul său din lume. De aceea, este scris: „să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27), căci „prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).

Atenţie însă, la abordarea relaţiilor ecumenice în interiorul creştinismului! În zilele noastre, problema nu se mai pune numai în a fi reticienţi faţă de alte denominaţii, căci, chiar în sânul adunărilor de pocăiţi (folosind termenul biblic şi popular), „s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru...” (Iuda 1:4). Despre aceştia este scris clar să nu fie acceptaţi în fortăreaţă: „să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: «Bun venit!»” (2 Ioan 1:10). Realitatea de pe teren însă dovedeşte că suntem foarte „politicoşi” şi primim tot felul de „îngeri”, fără să ştim, nu doar cine sunt ei, ci şi ce efecte va lăsa trecerea lor prin adunările sau casele noastre. Astăzi, mijloacele tehnologice ne permit accesul în diferite adunări cu program „on-line”, dar şi accesul lor în casele şi vieţile noastre. Astfel fortăreaţa trebuie să se apere nu numai împotriva trupelor inamice de la sol, ci şi împotriva forţelor aviatice, ale căror efective au sporit substanţial.

Cazul colaborării dintre Iosafat, un rege evlavios, dintr-o ţară binecuvântată de Domnul şi Ahab, un „evreu” încuscrit, la rândul lui cu lumea, a condus la cucerirea fortăreţei Ierusalimului şi „nelegiuita aceea de Atalia şi fiii ei au pustiit Casa lui Dumnezeu şi au întrebuinţat în slujba Baalilor toate lucrurile închinate Casei Domnului” (2 Cronici 24:7). Ei au intrat printr-o fortăreaţă deschisă, nu au cucerit oraşul lui Dumnezeu cu forţa. Recent, într-o vedenie, se vedeau o mulţime de oameni care veneau îmbrăcaţi imoral, cu haine cumpărate din Piaţa creştină şi intrau în toate adunările unde nu erau portari. După ei, ridicate din adânc, intrau duhuri de curvie, care vor face prăpăd prin familii. Oare când ne vom trezi din somnul nevegherii şi ne vom posta la porţi şi pe foişoarele fortăreţei? Unde-i Fineas şi sabia lui, căci în condiţiile actuale, nu-i suficient ca Moise şi toată adunarea să plângă. „Domnul i-a zis lui Moise: „Strânge pe toate căpeteniile poporului şi spânzură pe cei vinovaţi înaintea Domnului în faţa soarelui... Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, s-a sculat din mijlocul adunării şi a luat o suliţă în mână....Şi a încetat astfel urgia care izbucnise printre copiii lui Israel... Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel, prin râvna pe care a avut-o pentru Mine în mijlocul lor; şi n-am nimicit, în mânia Mea, pe copiii lui Israel.... De aceea să spui că închei cu el un legământ de pace»” (Numeri 25:4-12).